Bogdan Vladuță propune două lucrări, o masă și o ruină romană – motiv amplu cercetat într-o serie care i-a devenit marcă proprie – îmbibate de un aer sărac, tipic lucrărilor smolite ale artei povera, în timp ce Lucian Popăilă închide cercul cu câteva experimente în frescă prin care “s-a pus în pielea” unui pictor roman, ca un exercițiu de înțelegere a modului în care reprezentau vechii realitatea.
Relicvar-ul care-i găzduiește, sub altarul unei biserici, nu este altceva decât rămășița catacombei de altădată. În timp ce Occidentul transformă bisericile în galerii sau spații culturale, subliniată fiind ruptura totală de fosta identitate a clădirii, aici avem tocmai opusul: cărămida cu agneț a catacombei se transformă într-o punte de legătură între cult și cultură, adică își recunoaște genitorii. În același fel, cei patru recunosc că energiile necreate care străbat practica lor pot fi captate doar prin efortul unei lucidități constante – în tot și-n toate. Din acest motiv, pasul de față voiește regăsirea simplității actului de a picta, ca o modalitate opusă celebrului dicton politic, ce descria pictura ca pe un produs al minții ( “una cosa mentale”); o regăsire a lejerității și bucuriei care a caracterizat mai ales pictura secolelor protocreștine.
Într-un atare demers, pare-se că asanarea devine o unealtă indispensabilă, reziduul vizual și ideologic trebuind îndepărtat, nu dintr-o răbufnire trufașă ori reacționară, ci ca urmare a “seriosului” căutării. Ca un asasin, pictorul trebuie să–și facă loc printre imagini, stiluri si trend-uri, căutând în același timp să-și țină propria creație sub o inspecție constantă si riguroasă! În acest mod Tradiția-i devine pilon central, ca un creuzet de unde toți sunt invitați să se adape și, mai departe, să prolifereze.
